Despre Manastirea Hincu

Mănăstirea Hâncu

(Hîncu, Hâncul)

La poalele codrilor falnici, pe un loc liniştit şi pitoresc, unde izvoarele murmură enigmatic, prin binecuvântarea Bunului Dumnezeu, în anul 1678 şi-a început activitatea divină un nou locaş sfânt, purtând numele ocrotitoarei Moldovei – Preacuvioasa Parascheva. Iniţiatorul şi fondatorul este considerat cu adevărat, boierul moldovean, marele stolnic Mihalcea Hâncu.

Intrare la Mănăstirea Hâncu

Personalitatea lui Mihalcea Hâncu deschide o filă nouă în istoria creştinismului neamului nostru, fiind recunoscut mai apoi ca una dintre personalităţile remarcabile din moldova medievală. Numele său începe să fie cunoscut odată cu desfăşurarea evenimentelor din 1671, conducător al răscoalei orheenilor, sorocenilor şi lăpuşnenilor. În anul 1674, Mihalcea Hâncu, cunoscut boier de ţară este arestat, iar pentru răscumpărarea de la turci rudele sale au fost nevoite să plătească bir greu. Eliberarea din robie a bătut clopotul chemării eterne a Tatălui Ceresc în sufletul lui Mihalcea Hâncu, chemare de a construi o mănăstire, ca semn de mulţumire pentru că pe acele locuri, în mijloc de codru, şi-a găsit ascunziş fiica sa. Există multe legende despre enigmaticul loc.
Însă cea mai plauzibilă versiune a legendei spune următoarea:
Hâncu, având nevoie de o armată cât mai mare pentru a-l detrona pe domnul Gheorghe Duca a primit ajutor de la un neam de al său serdarul Apostol Durac, şi mai apoi de la cleherul Sorocean Constantin, căruia îi promisese mâna fiicei sale, dar apropiindu-se ziua căsătoriei, ea a refuzat să se mărite cu aliatul tatălui său, fugind de la casa părintească şi ascunzindu-se într-o vizuină. Fiica lui Mihalcea Hâncu a petrecut un timp oarecare în peşteră, fiind găsită de vânătorii ce o căutau. Fata a refuzat să părăsească peştera. Atunci a venit la ea chiar tatăl, stolnicul Mihalcea Hâncu, rugând-o să iasă din peşteră. Fiica a acceptat, doar cu condiţia, că va ieşi numai după ce va auzi dangătul clopotelor unei biserici.
Astfel, Mihalcea Hâncu a dat porunca să se construiască o biserică, ulterior aici fiica sa şi-a închinat viaţa în slujba Domnului. La început mănăstirea Hâncu, cu hramul Preacuvioasei Parascheva iniţial a fost întemeiată ca schit de maici, având doar un duhovnic, dar fiica lui Mihalcea Hâncu - Elena s-a călugărit primind numele de Parascheva, ca răspuns de mulţămire şi dorire de mântuire, Mirelui Ceresc – Iisus Hristos.
Aşa dar, Mihalcea Hâncu devine primul ctitor al Mânăstirii Hâncu, unde şi până în prezent continuă să se pogoare cu mare ardoare Duhul Sfânt.
După cinci ani de la fondarea mănăstirii, Mihalcea Hâncu aflând, că Gheorghe Duca, pe atunci domn al Munteniei îi cere sultanului permisiunea de a
mai domni încă o dată în Moldova, se hotărăşte să împartă moşiile şi averea între cei doi copii. El întocmeşte actul de danie mănăstirii, în care slujea fiica sa, scris în anul 1786, 9 decembrie (originalul document de donaţie completat în grafie slavo-chirilică).
În anul 1715 domnitorul Nicolae Mavrocordat a închinat acest schit Patriarhiei din Alexandria, dar cu regret peste un an Mihai Racoviţă anulează această decizie.
Invazia tătarilor în Moldova a ruinat schitul, destrugându-l şi incendiind biserica.
În urma  groaznicelor evenimente desfăşurate în 1757 maicele au nevoite să părăsească schitul. La sfârşitul anilor 60 ai secolului XVIII urmaşul lui Mihalcea Hâncu, Lupul Hâncu, care devenise unul din cei mai bogaţi boieri ai Moldovei, pe timpul domniei lui Mihai Racoviţă, (a.1757) îl roagă pe ieromonahul Varlaam de la mănăstirea de călugări Varzăreşti să se ocupe de schitul părăsit.
Ieromonahul Varlaam între anii 1870-1872 împreună cu câţiva monahi împodobesc împrejurimile schitului cu grădini şi livezi, repară chiliile şi schitul, în întregime cu sprijinul şi aportul financiar al boierului Lupu Hâncu, care mai construieşte şi o biserică nouă.
În anul 1784 stareţul mănăstirii Egumenul Varlaam al II-lea construieşte o biserică din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnul”, câteva chilii pentru călugări. Între anii 1792-1802 funcţia de stareţ este preluată de către Ieromonahul Sava, originar din Bulgaria.
În acest timp au fost construite noi chilii, deoarece sa mărit numărul călugărilor.  În anul 1802 stareţ a fost numit Egumenul Iezechil, moldovean de origine, care a reconstruit biserica de iarnă din lemn şi a schimbat catapeteasma în biserica de vară.
E, necesar, de a sublinia faptul, că până în anul 1808 în posesia schitului se afla toată averea moştenită de la familia Hâncu. În perioada conducerii  de către stareţului Iezechil se remarcă primul incident provocat de căpitanul Ştefan Catarjiu. Intrând pe moşia mânăstirii a zis hotărât călugărilor, că nu va da pământul înapoi pe care-l ocupase, continuând să taie pădurea pentru profitul său. Astfel la 8 septembrie 1804, se înaintează prima plângere la Divan, care a fost soluţionată în favoarea mânăstirii. Deşi problema a fost solu
ţionată, totuşi de aici începe şirul proceselor ce vizează pământul mănăstirii Hâncu. Eveniment de cotitură radicală în istoria Mănăstirii Hâncu este anul 1816, deoarece prin hotărârea Mitropolitului Chişinăului şi al Hotinului Gavriil Bănulescu-Bodoni, Schitul Hâncu este transferat în Mânăstirea Hâncu. În anul 1816 -1819 stareţ al mănăstirii este ales Egumenul Antonie, moldovean de origine
În anul 1817 în mănăstirea Hâncu toţi călugării erau moldoveni, aveau legături strânse cu schiturile şi mănăstirile din Moldova şi Sfântul Munte Athos. În mănăstire vieţuiau trei monahi ruşi refugiaţi de pe timpul împărătesei Ecaterina II-a din 1819. Gospodăria mănăstirii era constituită din: 768 oi, 40 berbeci, 20 berbecuţi, 242 mieluţi mici, 22 boi, 39 vaci, 6 cai, 33 ţapi.
În anul 1819 stareţ este ales Egumen Sinisie, de origine rus.
Mănăstirea Hâncu este prima aşezare monahală din Basarabia unde prin 1820-1822 s-a introdus viaţa de obşte.
Mitropolitul Gavriil a numit în 1821 un supraveghetor asupra mănăstirilor şi schiturilor, cu funcţia să introducă în toate mănăstirile „obşijitie”, supraveghetor fiind numit arhimandritul Sinisie, eclisiarhul Mitropoliei din Chişinău.
În anul 1821 ieromonahul Arsenie, ulterior blagocin al mănăstirilor Basarabiei este numit stareţ al mănăstirii Hâncu. Ieromonahul Arsenie, moldovean de origine, născut într-o familie de preot, a absolvit seminarul din Cernăuţi cunoscând limbile rusă, germană, română şi poloneză.
Din 1827 până 1830 stareţ al mănăstirii Hâncu este numit Egumenul Silvestru, rus de origine, dar care cunoştea limba moldovenească.
Cel mai deosebit stareţ al mănăstirii este considerat ieroschimonahul Dorotei, numit în funcţie la 8 iunie 1832, până în anul 1843.

Blocul №3 "Sf. Mc. Elizaveta"

Pe lângă faptul, că stareţul Dorotei este considerat cel mai de seamă conducător şi Egumen al Mănăstirii Hâncu, din acea perioadă, el a fost şi unul dintre cei mai activi slujitori ai bisericii ortodoxe creştine, de pe timpul Arhiepiscopului Chişinăului şi a Hotinului Dimitrie Sulima. Între anii 1832-1840 fiind şi protopop al mănăstirilor din Moldova, alcătuieşte nişte instrucţiuni privind buna rânduială călugărească. Ele cuprind în conţinutul lor obligaţiunile: stareţului, soborului, duhovnicului, eclesiarhului, economului şi ale altor funcţii deţinute.         
Continuându-şi opera creatoare, ieroschimonahul Dorotei a cerut o carte pentru jertfiri financiare, în a construi o a doua biserică de piatră – biserica de iarnă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (12 noiembrie 1838 -25 august 1841), construită din lemn în anul 1784.
Pe teritoriul mănăstirii, lângă biserică a fost construită o clădire, acoperită cu şindrilă, ce includea 12 chilii pentru fraţi cu trei pridvoare. Mai erau şase case separate, cu câte patru chilii fiecare; la fel separate, se mai află şi o trapeză cu o brutărie, acoperită cu şindrilă. Pe lângă mănăstire se aflau hambare, distilerie, ateliere de tâmplărie, fierărie, etc. În jurul mănăstirii se aflau cinci havuzuri, unde apa curgea prin nişte ţevi subterane făcute din lut ars, în lungime de 300 stângeni. Construcţia chiliilor se lărgea deoarece şi numărul celor care veneau la ascultare în Mănăstirea Hâncu, creştea zi de zi. În această perioadă Mănăstirea Hâncu devine una din cele mai vestite Mănăstiri din Moldova. La 23 aprilie 1843 stareţ în această mănăstire devine egumenul Inochentie, care totodată a fost numit protopop al mănăstirilor din Moldova până în 1848. În anul 1847 în mănăstire îşi duceau viaţa monahală 20 monahi şi 20 ascultători.
Stareţul Inochentie a cumpărat în comuna Iurceni 6 desetine de vie pentru lărgirea gospodăriei mănăstirii.

La 13 noiembrie 1848 stareţ al Mănăstirii Hâncu este numit Egumenul Nectarie, moldovean de origine, care a condus mănăstirea până în 1851. În această perioadă  creşte numărul călugărilor până la 38 printre care: erau 1 egumen, 5 ieromonahi, 1 ierodiacon,  13 monahi şi 19 ascultători. În anul 1849 un ţăran răzeş pe nume Niţă din preajmă a dăruit călugărilor o livadă.
La 12 martie 1851 este numit stareţ al Mănăstirii, Egumenul Isidor. La 7 iulie în acelaşi an este înaintat în funcţia de protopop al Mănăstirilor şi schiturilor din preajma mun. Chişinău. Egumenul Isidor a fost primul stareţ, cu studii teologice, care în anul 1831 a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău. În anul 1851 în urma revizuirii bunurilor materiale, mănăstirea poseda: 1 casă din piatră în Chişinău cu 6 camere, o bucătărie, un beci, pe str. Haralampie nr. 128, care probabil aparţineau Bisericii “Sfântul Haralampie”.
În anul 1856, 28 noiembrie stareţ al Mănăstirii Hâncu e numit Ieromonahul Venedict (Olaru), moldovean de origine, care a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău în anul 1851. Pe timpul stareţului Venedict erau 76 de slujitori. În anul acela gospodăria mănăstirii număra 60 de capete vite cornute şi oi 400, avea o grădină de zarzavat foarte bună, două pogoane de viţă de vie, cu 3200 butaşi, cu un venit anual de 1100 de ruble de argint.
În anul 1868, Ştefan Toma şi Ioan Radu au dăruit mănăstirii o livadă, iar în 1870, Ioan Cursov împreună cu marele poet Ioan Sîrbu au mai dăruit una. Între anii 1870-1873, stareţul mănăstirii a fost Egumenul Ghidion Ştefârţă, moldovean de origine. Între anii 1873-1876 stareţul mănăstirii este numit Arhimandridul Ereneu, ucrainean de origine. În anul 1879 stareţ al mănăstirii devine Egumenul Gherasie, care a făcut studii la Seminarul Teologic din Chişinău, cunoscut ca o personalitate severă şi exigentă. Tot în această perioadă, un mare proprietar, Alexandru Russo, dăruieşte mănăstirii 65 desetine de pământ. Ieromonahul Paisie făcând parte dintr-o familie bogată, a cumpărat pentru biserică 45 desetine de pământ şi trei clopote: unul mare de 20 puduri şi 2 mai mici de 5 şi respectiv 3 puduri.
În anul 1884 pe lângă Mănăstirea Hâncu a fost creată o şcoală cu orfelinat.
În anii 1882-1904 toate mănăstirile afară de Hîrjăucă şi Curchi erau administrate de doi protopopi de mănăstiri. Alt stareţ al mănăstirii a fost Ieromonahul Anatolie, rus de origine, care s-a aflat la conducerea mănăstirii de la 11 septembrie 1894 până în 1896.
Arhimandritul Leonid Friptu a condus mănăstirea la răscrucea a două secole: sfârşitul secolului XIX şi  începutul secolului XX, adică de la 16 august 1896 până la 12 februarie 1903. Originar din Moldova, a absolvit Seminarul Teologic din or. Chişinău, fiind o personalitate severă şi responsabilă. La începutul sec XX la cârma Mănăstirii Hâncu s-a aflat ieromonahul Erax, moldovean, a susţinut şi a fost continuat cu  fidelitate principiile expuse de ieroschimonahul Dorotei în “Regulament”. La 12 februarie 1903 prin ordinul Dicasteriei este numit stareţ al Mănăstirii Hâncu, fiind decorat cu medalia “ Împăratul Alexandru” clasa III.

Muzeul mănăstirii şi blocul №1(stăreţia) în cinstea Sf. Xenia

La începutul sec XX în clopotniţa bisericii de vară “Sfânta Cuvioasa Parascheva” s-au instalat 10 clopote: cel mai mare avea 120; 16 puduri şi respectiv: 64,35 puduri; 20,22 puduri; 8,20 puduri; 5,10 puduri; 5,30 puduri; 1,15 puduri şi un clopot de 8,23 puduri. Ieromonahul Erax cu fraţii a zidit şi un arhondaric. Egumenul Ioachim a condus mănăstirea începând cu 6 aprilie 1905. Între anii 1906-1911, mănăstirea Hâncu este vestită, datorită ieromonahului Sava, care tămăduia sufletele multor creştini, cu mare dăruire propăvăduia credincioşilor adevărata credinţă creştină. La 21 mai 1906 Egumenul Ioachim este ridicat la treapta de arhimandrit şi decorat cu ordinul “Împăratul Alexandru” clasa III. El a condus viaţa monahală timp de 13 ani, cea mai lungă perioadă de stăreţie de atunci. Documentar nu este atestată plecarea de la cârma mănăstirii a arhimandritului Ioachim. La anul 1918 aici îşi duceau viaţa monahală: stareţ Arhimandritul Ioachim Ionaşu, 8 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 23 monahi şi 37 fraţi – pământ 632 desetine. Din anul 1918 stareţ al Mănăstirii Hâncu a fost Arhimandritul Mitofan Dometian Hodorogea. În anul 1923 mănăstirea număra în slujbă 85 persoane.
Arhimandritul Dometian a condus până în anul 1939. La 1 mai, 1942 mănăstirea poseda:

• 50 ha – cota mănăstirii
  
• 16 ha 9103m – pădure răzăşească
  
• 6 ha 3623 a mp. – curtea şi moara
  
• 13 ha – vii
  
• 92 ha 1738 mp. – livezi
  
• 4 ha 6312 mp. – aria şi fânăria
  
• 8 ha 6002 mp. – neprelucrat
  
• 11 ha 1177 mp. – iazuri
  
• 15 ha 1081 mp. – parcul mănăstirii
  
• 3 ha 2237 mp. – grădina de zarzavat
  

În aprilie 1944 o parte din călugării mănăstirii Hâncu au fost evacuaţi în mănăstirea Balaciu jud. Ialomiţa, dar cea mai mare parte din ei au fost arestaţi şi duşi în sudul României la închisoarea din oraşul Brăila. Multe le-a fost sortit călugărilor din Sfânta mănăstire Hâncu să îndure, fapt dovedit documentar. O dată cu prigoana călugărilor şi slujitorilor în acelaşi timp şi averea mănăstirii a fost dusă peste Prut în anul 1944, fără a se reîntoarce. Stareţul Protos. Ioachent care a condus mănăstirea până în anul 1944, fiind refugiat în România nu se mai întoarce în acest Sfânt locaş. Din vara anului 1944 la conducerea Mănăstirii este numit Protos. Pavel Fructu.
În anul 1946 stareţ este numit Ieromonahul Nicodim Chicu. Dar, în conformitate hotărârea Comitetului Executiv judeţean nr. 119 din 12.03.1946 şi conform actului de transmitere din 08.03.1946 dintre mănăstire şi sanatoriul de tuberculoză “Vorniceni”, s-a decis:

1. De a transmite sanatoriului 1 ha – pământ arabil; 20 ha livadă; vie – 4,5 ha; grădină – 1,5 ha; imaş – 30 + 3,2; total – 59,2 ha.
   
2. Cu consimţământul mănăstirii se transmite ţăranilor din ordinul nr. 1, Ciuciuleni pământ arabil 50 ha; vie – 5 ha; livadă – 15 ha.
   
3. Cu consimţământul mănăstirii se transmite întreprinderii cooperatiste “Timoşenco” din ord nr.1, Ciuciuleni 9 ha pământ arabil şi 5 ha vie. În 1945-1947 mănăstirea transmite organizaţiilor de stat peste 70 ha de pământ ca fiind inutile.
   

Până-n anul 1946 pe teritoriul mănăstirii Hâncu se afla căminul lucrătorilor gospodăriei auxiliare a sanatoriului de tuberculoză din Vorniceni.
     În conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniştri a IPCC din 29.10.1946 nr.
1130-463c. s-au adoptat două hotărâri din 14.11.1946 cu nr. 1087, ce obligă Ministerul Sănătăţii ca căminul lucrătorilor gospodăriei auxiliare a sanatoriului să nu mai funcţioneze pe teritoriul Mănăstirii Hâncu. În anul 1946 ordinul a fost îndeplinit. În anul 1947 pe teritoriul Mănăstirii Hâncu n-a funcţionat nici o întreprindere de stat.
     În anul 1947 la conducerea mănăstirii se afla Ieromonahul Feognostopul.
     În anul 1949 stareţ al mănăstirii este Ieromonahul Feofil Lonţă.
     În această perioadă condiţiile de trai s-au ameliorat.

Blocul №5 "Sf. Mc. Alexandra"

În luna septembrie anul 1949 au început să fie închise unele mănăstiri printre care şi Mănăstirea Hâncu. În perioada anilor ‘50 toate Mănăstirile Moldovei în afară de mănăstirea Japca au fost închise. Mănăstirea Hâncu n-a fost o excepţie, deoarece din anul 1950 nu s-a mai auzit aici acea bătaie de toacă, acel dangăt de clopot, fără de care un călugăr adevărat e mort, nu s-a mai slujit o Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie fără care un creştin adevărat nu se mântuieşte. Casa Domnului s-a transformat într-o casă de distracţii.
În perioada anilor ’60 – ’80 ai sec. XX pe baza complexului monastic Hâncu Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova a construit Sanatoriul de boli pulmologice “Codrii”. Iar prin dispoziţia Consiliului de Miniştri a R.S.S.M. nr. 162a din 14.06.1978, edificiile şi gospodăria auxiliară a sanatoriului este transmisă Universităţii de Stat de Medicină din or. Chişinău, utilizate în calitate de complex de odihnă pentru studenţii şi colaboratorii universităţii, de asemenea, se intenţiona crearea unui complex de producere şi învăţământ pentru cultivarea plantelor medicinale, fiind cultivate peste 200 de specii de plante. S-au produs mari distrugeri pe teritoriul mănăstirii fiind distruse ambele biserici. Biserica de vară a fost transformată în club de distracţii pentru studenţi, dar biserica de iarnă – în depozit. Au fost dezgropate mormintele călugărilor decedaţi, au fost furate lucruri de preţ în deosebi, crucile preoţilor.
Întreg complexul monastic a fost reconstruit între anii 1985 – 1986, au fost construite:  o cantină, 5 vile pentru care s-au cheltuit 230000 ruble. Conducerea Universităţii a mai iniţiat construcţia drumurilor de acces la mănăstire, construcţia unor bazine, a conductei de apă.
Dar, Dumnezeu e Multmilostiv, dacă suntem răbdători şi statornici în credinţă. Astfel, din mila Sa prin dispoziţiile Guvernului Republicii Moldova nr. 34d din 17.02.92 şi 133d din 25.05.92 mănăstirea trece în posesia comunităţii monahale creştin – ortodoxe cu excepţia lotului pentru cultivarea plantelor medicinale şi a edificiilor construite de U.S.M. “N. Testemiţeanu” din or. Chişinău.
În conformitate cu legile canonice ale comunităţii monahale, pe teritoriul Sfânt al complexului monastic era inadmisibilă prezenţa bazei de odihnă pentru studenţii şi colaboratorii universităţii. Deaceea Guvernul R.M. prin hotărârea nr.721din 19.11.93 transmite mănăstirii Hâncu cele 49,25 ha de pământ din uzul funciar al universităţii. Prin pogorârea Sfântului Duh la 10 septembrie 1992 clopotul credinţei îi adună din nou pe acei ce-şi jertfesc viaţa pentru dumnezeu, cu candelele aprinse în suflet şi poartă numele de călugări şi călugăriţe. Prin binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi întregii Moldove, duhovnic al Mănăstirii Hâncu a fost numit Ieromonahul Petru (Musteaţă), originar din satul Lupa - Rece, judeţul Chişinău, care mai târziu este hirotonit în cinul de arhimandrit. Dar, precum le este sortit călugărilor mai puţin să se bucure de cele lumeşti, nici să se întristeze de cele pământeşti, Sfinţia Sa, Arhimandritul Petru a găsit în ruine mănăstirea şi chiliile. Fiind înzestrat cu harul Dumnezeiesc şi având dragostea nemărginită faţă de El, prin rugăciunile sale, Bunul Dumnezeu a trimis aici ascultătoare – viitoarele maici, care au pus jurământ prin credinţă, dragoste, speranţă în puterea Atotputernicului Ceresc.
Toamna anului 1992 va rămâne pentru totdeauna în inimile multor creştinilor, deoarece odată cu căderea frunzelor, aşezarea covorului multicolor pe pământul Său, Dumnezeu povăţuieşte paşii spre Casa Sa. Credinţa adevărată şi cugetul luminat de puterea Tatălui Ceresc îl fac pe Arhimandritul Petru să ridice crucea sa, deosebit de grea. Deoarece în primăvara anului 1993 începe reparaţia bisericii de iarnă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, finisată în luna septembrie a aceluiaşi an. Tot atunci au fost reparate cele 2 clădiri vechi. La 25 august 1992, tânăra Zinaida Cazacu este călugărită cu numele de Parascheva în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva de către Înalt Prea Sfinţitul Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi întregii Moldove, fiind prima călugăriţă după redeschiderea mănăstirii, iar la 27 octombrie 1993 la hramul mănăstirii monahina Parascheva este numită prin decret mitropolitan stareţă a mănăstirii cu titlul de egumenă.
Devenind stareţă a Mănăstirii Egumenia Parascheva a început să adune în jurul ei măicuţele, ascultătoarele, petrecându-şi viaţa închinată Domnului, împreună înfruntând toate greutăţile, fiind exemplu în toate. Bună îndrumătoare, povăţuitoare pe calea cea dreaptă a lui Hristos, jertfind toată dragostea pământească pentru cea dumnezeiască. Egumenia Parascheva manifestă principialitate, corectitudine, bună rânduială, toleranţă, onestitate, exigenţă în toate domeniile vieţii monahale.